von Smaranda Popescu
so it can be written
my poem had once a plan
to be born
without sacrifices desires
or promises on the clock
in fact my poem is always late
to make its appearance
it never bothers anyone with its presence
because it almost doesn’t exist
sometimes it hears something outside itself, calling
but my poem plays deaf
it never comes out of itself
my poem doesn’t believe in its own words
just as i no longer believe in my own flesh
așa se poate scrie
poezia mea și-a propus la un moment dat
să se nască
fără sacrificii dorințe
sau promisiuni pe ceas
în fapt mereu întârzie
să apară
nu deranjează pe nimeni cu prezența ei
pentru că aproape nu există
se aude uneori strigată de ceva în afara ei
dar se închipuie surdă
ea nu iese niciodată dintr-însa
poezia mea nu crede în propriile cuvinte
așa cum eu nu mai cred în propria carne
here the pain
i write from the wound of my body
that opens once a day
or once a minute
what matters is that it
remains in the forgotten center of
my too few years of being
there will probably be a cure
some day
i’ll either get to live or not
for this wound inside my body
from which i only write
my flowing in death
aici durerea
scriu din rana trupului meu
care se deschide o dată pe zi
sau o dată pe minut
ceea ce contează e că ea
rămâne în centrul uitat al
anilor mei prea puțini
probabil va exista un leac
într-o zi pe care o s-o prind sau nu
pentru rana trupului meu din care-mi scriu
curgerea în moarte
blogsatz 